Cum transmitem taina vinului românesc?

Nu este un secret faptul că japonezii sunt de regulă oameni curioși și studioși. „Crede și nu cerceta” este o sintagmă care pare să nu își aibă locul în Japonia, o înșiruire de cuvinte fără sens, un ilogism. Sunt avizi de informație, iubitori de cultură, sensibili la frumos și destul de pricepuți în aprecierea calității. Sunt un popor care intră în detalii în profunzime, lucru care pe noi, „gaijinii”​, ne poate exaspera la prima vedere. La început îi admirăm de departe dar parcă nu ne-am dori pentru noi înșine o viață atât de complicată și încărcată de „detalii”. Și totuși, după câțiva ani petrecuți în Japonia, dacă ești câtuși de puțin atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău, microbul detaliilor te prinde vrând-nevrând. Începi să vezi lucrurile care nu sar în ochi dar sunt esențiale și, mai important, începi să vezi poveștile din spatele lucrurilor. Iar poveștile din spatele lucrurilor sunt inimaginabil de importante. Aceste povești scot la iveală detalii care pot sensibiliza o persoană sau îi pot trezi interesul și dorința de-a știi mai mult, de-a încerca ceva nou și necunoscut. 

Vinul românesc a fost dintotdeauna ceva necunoscut în Japonia. Prezent uneori ca marfă, dar cu povestea neștiută. Din fericire, acest lucru începe să se schimbe. Am o echipă dedicată trup și suflet promovării vinurilor românești, ajungând la performanța de-a avea în portofoliu peste 150 de etichete pe această piață. Acest mic succes (mic pentru că se poate mult mai mult) are la bază nu o abordare comercială ci mai degrabă o abordare culturală. În ultimii ani am introdus pe piața niponă o uriașă cantitate de informații despre vinurile românești. Am publicat primele materiale despre vinurile românești scrise vreodată în limba japoneză și am înscris oficial soiurile de struguri românești în rândul strugurilor recunoscuți în Japonia. Ne-am implicat activ în partea de educare, nu doar în latura economică a comerțului cu vin. Am înscris denumirile soiurilor românești în manualele japoneze de specialitate astfel încât Feteasca Neagră este acum recunoscută oficial sub denumirea de Kuroi Otome [黒い乙女], Feteasca Albă este Shiroi Otome [白い乙女] iar Feteasca Regală Ooke no Otome [王家の乙女]. Începând de la crearea primului ghid în limba japoneză al tuturor Denumirilor de Origine Controlată și Indicațiilor Geografice din România (bazat pe caietele de sarcini O.N.V.P.V.) până la prezentarea în detaliu a soiurilor autohtone de struguri, am acoperit cam tot ce este legat de trecutul și prezentul industriei vinului românesc. Acum vinul românesc are o poveste care trezește interesul, o formă concretă și un loc aparte pe piața japoneză.

În urmă cu 7 sau 8 ani vizitatorii standurilor noastre de la târgurile de vinuri ne întrebau „Ce este Feteasca Neagră? Nume de cramă sau o zonă viticolă din România?” Acum întrebările lor s-au schimbat. Avem oameni care ne pun întrebări de genul: „Aveți Fetească Neagră? Am auzit că este un soi interesant!”. Această schimbare este după părerea mea fenomenală. Este o schimbare care ne confirmă că existăm în ochii iubitorilor de vin dintr-o țară atât de îndepărtată ca Japonia. Este un lucru mare pentru o Românie care nu investește nici măcar o fracțiune din cât investesc Franța sau Italia pentru promovarea imaginii de țară producătoare de vin. Este un lucru mare pentru că rezultatele vin pe un fond cultural, pe fondul poveștilor transmise iubitorilor de vin, pe fondul mesajelor care trec de granița comercialului. Existăm și vom continua să existăm pe această piață pentru că de la bun început am promovat cu cea mai mare seriozitate nu vinul-marfă ci vinul-cultură, vinul-civilizație, vinul-istorie, vinul-artă, vinul-poveste. 

Setea de cunoaștere a oamenilor nu trebuie niciodată subestimată. Oamenii aleg lucrurile pe care le cunosc în detrimentul celor pe care nu le cunosc. Calitatea produsului este scoasă în evidență prin povestea acestuia și rămâne în umbră dacă este doar o marfă cu un preț atașat. Sper că într-o bună zi producătorii din România vor înțelege cât de important este să își transmită poveștile sau filosofia și vor depune eforturi ceva mai mari în această priviință. Din punctul meu de vedere, dacă ne dorim o strategie pe termen lung, transmiterea poveștii este singurul mod sustenabil și real de promovare pe o piață externă.

Transmiterea poveștii care stă în spatele produsului poate părea o muncă înfricoșătoare. De fapt, chiar este. Înseamnă mult, mult, foarte mult studiu. Studiu al istoriei, tradițiilor și al mediului cultural care a creat pentru vin un loc de seamă pe mesele oamenilor din întreaga lume. Înseamnă documentare, verificarea informației din mai multe surse, editare (în cazul nostru și traducere în limba japoneză) și multe, multe degustări. Nu doar ale vinurilor proprii ci și ale altor vinuri pentru a putea judeca comparativ, nu unilateral. Înseamnă telefoane date la producători pentru a aduna informație, studiul legislației și vizite la fața locului pentru a vedea cu proprii ochi și constata că povestea este reală, că pasiunea și cultura din vin sunt reale. 

Iar după tot acest studiu, adunare și selectare de informații, reușim să dăm poveștii o formă concretă. Răsuflăm oarecum ușurați însă adevărul este că abia de aici înainte începe greul. Avem o poveste frumoasă, reală care arată toată frumusețea care se ascunde în vinul românesc. Dar ce facem cu ea? Cum o transmitem? Cum o spunem mai departe?

Transmiterea informației este o altă muncă sisifică atunci când nu dispui de un buget de milioane de euro pentru marketing. Ei bine, nu ai cum altfel decât băbește, pas cu pas, bătând la uși în speranța că cineva îți va deschide să îți asculte povestea. Și continui să faci asta încet, fără grabă dar fără oprire. O faci ani de-a rândul, la început fără niciun rezultat vizibil. O faci chiar și când nu prea ai ce mânca dar preferi să dai puținul pe care îl ai pe un bilet de tren să ajungi la un seminar din care ai ceva de învățat. Asta faci ziua. Nopțile ți le petreci scriind. Verba volant, scripta manent așa că scrii. Trebuie să scrii. Știi foarte bine că nu poți vizita chiar pe toată lumea iar drumurile costă așa că trebuie să scrii și să trimiți informația acolo unde trebuie. Să atragi atenția asupra poveștii tale și să arăți că nu este o poveste oarecare.

Identifici oamenii sau organizațiile care te vor ajuta să îți duci povestea mai departe. Contactezi Asociația Sommelierilor din Japonia și le oferi gratuit toate datele la care ai muncit ani la rând, doar pentru a accepta să publice în singurul manual oficial al vinului din Japonia și câteva pagini despre România. Sigur că din acest lucru beneficiază și alți importatori dar nu contează asta. Știi că trebuie s-o faci și o faci. Dar nu toată lumea are acces la marele Manual al Somelierilor. Așa că vei continua să scrii și să editezi materiale mai ample în limba japoneză care să cuprindă toate informațiile pe care iubitorii de vin din Japonia le sorb cu nestăvilita lor poftă de cunoaștere. Și nu te oprești niciodată. De aceste materiale beneficiază toată lumea, și clientul prin informația care i se oferă, și producătorul care poate să își spună povestea. Aceste materiale slujesc vinului românesc per total și îl fac cunoscut într-o lume care nici nu era conștientă de faptul că România produce vin. 

Apoi treci la pasul următor. Ai informația dar trebuie să o transmiți mai departe. Te rogi de oameni să te lase să le vorbești, să te invite la seminarii la care să vorbești nu despre produsele din propriul portofoliu ci despre istoria vinului românesc, despre soiurile autohtone românești, despre DOC-uri și nu în ultimul rând despre pasiunea oamenilor care fac vinuri de calitate în România. Și încet, încet oamenii încep să te cunoască, să citească, să învețe, să asculte ceea ce ai de spus și în cele din urmă să decidă că vor să guste o Shiroi Otome sau o Kuroi Otome și să îi simtă povestea prin noile și tainicele senzații olfactive și gustative. Iar momentul în care buzele lor ating pentru prima dată licoarea bahică este adevăratul moment al gloriei. 

Photo: Jidvei

---