BeresBlog

Eu unde mor?

15/4/2013

Știu unde m-am născut.
Știu de unde vin.
Știu încotro vreau să mă îndrept.
Dar ... eu unde mor?

Mulți dintre marii învățați ai lumii spun că în momentul în care te-ai împacat cu faptul că vei muri, poți să începi să îți trăiești viața. În regulă, murim deci trăim. Trăim, iubim, râdem, plângem și murim. Dar unde murim? Unde moare omul plecat de acasă?

Să mor aici în Japonia și trupul meu să fie ars într-un cuptor contra sumei de 500,000 de yeni? Să cheme cei rămași în urma mea un călugăr budist și să cheltuie pe mormântare asigurarea de viață pe care o am? Să îmi pună oasele într-un haka, să fiu alături de strămoșii insulelor nipone? Să îmi ia cenușa și s-o împrăștie în mare ca să pot merge unde vreau eu, purtat pe spuma valurilor precum sirena din poveștile marinarilor? Sau să mă întorc acasă în cimitirul din satul meu, să mă întâlnesc cu părinți, bunici, străbunici și cu cei dinaintea lor? Să-i cunosc după moarte pe cei pe care nu mi-a fost dat să îi cunosc în viață? Să-mi dau trupul înapoi țărânei din care s-au hrănit strămoșii mei. Strămoșii din care m-am născut și eu, și tu, și noi...

De ce oare mi se pare că întrebarea „unde mor?” este una și aceeași cu întrebarea „cine sunt?”.
Sunt român prin rădăcini? Sunt japonez pentru că jumatate din viața mi-am petrecut-o aici, în jumătatea de acasă neapucând să fiu decât copil?

Eu unde mor? Ce dilemă existențială!

Tu călătorule, te-ai gândit vreodată unde vrei să mori?
Dacă știi unde vrei să mori, știi oare și cine ești?

PS: Acest articol a fost inspirat de moartea bunicii mele. A murit la spital plângând că vrea să moară acasă. Eram copil, în mintea mea credeam că doctorii o vor face bine și nu înțelegeam nici de ce plânge nici de ce vrea să meargă acasă. Mai târziu am aflat că nu avea nicio șansă de însănătoșire. Bunica mea a murit la câțiva kilometri de casa în care s-a născut. A plans până în ultimul moment că vrea să moară acasă. Amintindu-mi de ea m-am simțit oarecum copleșit de dorința unui om simplu, neinvațat de la țară și anume de dorința de a muri în aceeasi casă în care s-a născut și a crescut. Sigur, părerile despre moarte sunt împărțite și este un subiect care poate fi privit dintr-un număr inepuizabil de puncte de vedere așa că nu mă pot avânta prea adânc. Mă întrebam doar ce simt cei plecați în alte țări despre a muri acasă?

11 コメント

営業時間のご案内

横浜店＆ネットショップ

豊橋店

未成年の飲酒は法律で禁止されています。
飲酒は20歳になってから。飲酒運転は法律で禁止されています。妊娠中や授乳期の飲酒は、胎児・乳児の発育に悪影響を与えるおそれがあります。お酒は楽しく、ほどほどに。飲んだ後はリサイクル。20歳未満と思われるお客様の場合、必ず年齢確認をさせて頂きます。未成年者へお酒を販売致しません。

POVESTEA MEA

Mă numesc Daniel. Am petrecut aproape 15 ani din viața mea studiind cu rigurozitate și degustând vinuri românești. Rolul meu este să împărtășesc iubitorilor de vin din Japonia aromele și gusturile celor mai bune vinuri românești și să îmi aduc contribuția la crearea unei imagini bune a industriei vitivinicole din România. Mai multe despre mine aici.

ALCOOLUL ÎN JAPONIA

Legea japoneză nu permite consumul băuturilor alcoolice de către minori. Pentru a consuma vin, în Japonia trebuie să aveți cel puțin 20 de ani. Este de datoria mea să vă informez că dacă sunteți sub influența băuturilor alcoolice, nu aveți voie să conduceți niciun vehicul, inclusiv bicicleta. De asemenea, consumul de alcool în timpul sarcinii sau alăptării poate afecta creșterea fătului.

MY STORY

My name is Daniel. I’ve spent almost 15 years of my life rigorously studying and tasting thousands of Eastern European wines. Now, I want to share with you some of the most interesting and exciting wines I found there. My goal is to surprise you with new aromas and flavours of exotic and unknown grapes and give you a glimpse of the hidden treasures of Eastern Europe.

Vaduva Mariana

28/8/2013 08:41:55

Cit de adevărat este faptul ca oamenii simpli,de la tara
cunosc un adevăr fundamental,care nu necesita
nici o educație specială ,si anume radacinile lor!
Bunica mea mi-a insuflat același sentiment

返信

Daniel Beres

28/8/2013 08:42:31

Mariana, multumesc pentru comentariu.
Aici am vrut sa ajung si eu, la radacini.

Tanase Eugenia

28/6/2014 14:53:36

Fascinant! Tot ceea ce am citit aici ma face sa fiu mandra ca esti roman. Ma bucur nespus de mult ca te-am cunoscut azi, la ambasada Romaniei din Tokyo, cu prilejul concursului de limba romana. Astfel am cautat pe internet date despre firma infiintata in Japonia. Esti un om inteligent, sensibil si carismatic. Prin tine, sper sa inteleaga japonezii ca nu suntem innapoati, asa cum cred multi dintre acestia. Succes in continuare!

5/7/2014 05:55:15

Eugenia, îți mulțumesc din suflet pentru comentariu deși nu cred că merit toate laudele tale. Mă bucur și eu că te-am cunoscut și te aștept la ediția viitoare a concursului!

Daniela G.

8/8/2014 23:47:25

Hmmm, o intrebare pe care multi dintre cei plecati de acasa cred ca si-o pun, sau cel putin asa tind sa cred. Eu una cel putin, am ajuns sa imi pun aceasta intrebare, desi nu sunt de mult timp stabilita in afara tarii. Am calatorit timp de cativa ani, datorita jobului pe care l-am avut, dar mereu aveam in minte, intoarcerea acasa si niciodata parca nu am simtit primejdia gandurilor, nu m-am gandit cum ar fi daca? Daca as fi si eu unul dintre cei multi romanii stabiliti in afara tarii, de care fara sa vrem ne “trage ata” asa cum ar spune bunicii mei. Ceva acolo dincolo de noi, ne impinge mereu cu gandul la ulita prafuita din satul unde ne-am petrecut copilaria, unii la bunici, alti in satul natal. Si amintirile curg mereu si se inlantuie una cu alta, pana cand ne dam seama, ca oricat de departe am fi de casa parinteasca si oricat de bine ne-am organizat viata intr-un alt sistem si o alta tara, vrem sa ne intoarcem acasa, cel putin in vacanta.
Cineva mi-a spus odata intr-una din calatoriile mele, ca dupa multi ani facand “naveta” Romania-Canada si-a dat seama ca sa se simte mai bine in avion. Am fost surprinsa si cum mimica fetei mele ma tradeaza fara sa vreau, omul si-a continuat ideea si mi-a explicat de ce se simte impropriu spus “mai bine” in avion. Imi spunea: cand plec din Canada in Romania, sunt plin de dor si de fericire ca ajung din nou in casa in care am crescut, la parintii de care intotdeauna imi e dor si la prietenii cu care mi-e dor sa ies la un spritz si o vorba lunga. Ajuns acasa, timpul trece repede si incepi sa vezi din nou cu alti ochi toate cele “rele”, pe care ai vrea sa le vezi ca se schimba si la noi. Si ajungi iar in avion unde te indrepti spre cealalta casa, tara care te-a adoptat si in care ai evoluat treptat si evolutia ta te face sa te simti iar bine.
Acum daca ar fi sa iti raspund la intrebare, as raspunde fara prea mult rationament acasa, in Brasov, sa fiu aproape de toti ce imi sunt de-un neam si-o limba. Dar daca incep sa ma gandesc mai amanuntit la toate si mult mai rational, cel mai probabil ca nu as sti unde, ce si cum…..
Simt ca mereu sunt in constructie si mereu a mai ramas ceva de facut cu mine , cu viata mea pe toate planurile si ca mereu mai am ceva de invatat, de citit, de aflat, de vazut, de calatorit, ce sa mai, de evoluat intr-un cuvant. Asa ca, probabil voi putea spune cine sunt si incotro ma indrept, cand voi avea o varsta ceva mai inaintata.

P.S. M-am bucurat cand am aflat dintr-o intamplare de blogul tau si am aflat din articolul despre tine, de evolutia ta frumoasa. Undeva departe cand eram amandoi aproape copii, aproape maturi, stand de vorba la Ariusd, am stiut ca determinarea ta te va duce departe in viata. Ma bucur enorm pentru tine, desi cred ca inteleg cat de greu ii e sa te stie la mare distanta mamei tale dragi , pe care am avut placerea sa o cunosc personal.
Mult succes iti doresc in continuare.

Daniel BERES

13/8/2014 07:04:27

Daniela,
Îți mulțumesc din suflet pentru comentariu și pentru amplitudinea acestuia. Coincidența a făcut să îl citesc chiar înainte de-a ma îmbarca pe avionul care m-a adus acasă pentru prima dată în acest an. Starea sufletească de pe întreaga durată a zborului mi-a fost influențată de comentariul tău și pe tot parcursul călătoriei m-am simțit ca pe un pod care unește și desparte în același timp cele două lumi.

P.S. Și uite cum amintirile din trecut ies la iveală de unde nu te aștepți și devin bucuriile prezentului! Mulțumesc și mult succes și ție!

15/8/2014 01:57:44

Da, ai mare dreptate. Intr-un mod misterios simt ca uneori franturi din trecut se intrepatrund cu prezentul si devin bucuriile prezentului, asa cum bine spui. E o bucurie sa vezi ca oamenii dragii de care viata te-a indepartat prin distante geografice, se dezvolta frumos si cresc pe toate planurile vietii cu toate principiile bune si sanatoase pe care le-au invatat acasa de la bunii parinti.
PS: Te rog transmitele multe salutari si imbratisari dragilor tai parinti din partea mea. Vacanta placuta si relaxanta iti doresc alaturi de cei dragi sufletului tau.

Nicol

19/8/2016 22:01:11

Am tot rasfoit blogul dvs foarte captivant,si am reusit sa-mi fac putin de curaj sa va scriu. vreau sa va urez mult noroc si multa sanatate pt a putea continua tot ce ati inceput.Si eu am zece ani in japonia,si ma trezesc si acum acaparata,uneori mai putin ,alteori mai mult ,de cine sunt eu de fapt. Sau cum ar trebui sa fiu? Sa fiu japoneza si sa incerc sa-mi reprim unele"apucaturi" de romanca,sau sa fiu romanca si sa fiu privita in mod neinteles de cei din jur. Si tare mi-e frica ca n-am sa gasesc calea dreapta. Pur si simplu e un cerc,unde se duc mari lupte ale sufletului ,un cerc in care fiecare licarire ce ar putea sa para solutie,se intoarce ca un bumerang .Si noi ,cei care avem sufletul impartit in doua parti,trebuie sa traim cu acest compromis,facut constient ....e atat de vast subiectul acesta....In urma cu cateva zile am gasit un citat care suna ca o provocare mai ales pt noi,cei ce nu ne putem bucura de pamantul nostru mioritic atat cat ar dori sufletul nostru: Viata nu are subtitrare,ori o intelegi,ori nu.

21/8/2016 21:41:03

Vă mulțumesc sincer pentru comentariu și pentru urări. Vă doresc și eu să ajungeți acolo unde vă doriți și putere pentru a o face! De asemenea, mă bucur să vă cunosc, mai ales că suntem... „colegi de țară” :). Cred că ar trebui să fiți…exact ceea ce sunteți, exact ceea vă doriți să fiți. Am trecut și eu prin multe faze în care nevoia de-a fi cât mai „japonez” a alternat cu nevoia de-a-mi păstra identitatea sau ceea ce credeam eu că este identitatea mea însă după câțiva ani buni de zbucium am ajuns la concluzia că nu există niciun motiv pentru care să trebuiască neapărat să fac parte dintr-o anumită categorie. Cred că cel mai bine este să luăm ceea ce credem că este mai bun din ambele tări și să le împletim într-un mod cât mai frumos, într-un mod în care numai cineva care cunoaște ambele societăți poate să o facă. Desigur, așa cum spuneți și dumneavoastră, avem momente în care ni se pare că este greu să ne împărțim sufletul în două. Dar, dacă ne schimbăm puțin perspectiva, putem considera că suntem cu adevărat norocoși pentru că avem posibilitatea de-a avea în suflet două jumătăți cât se poate de frumoase, două jumătăți care nu ne fură identitatea ci ne-o îmbogățesc cu perspective infinit mai largi. Cred că putem transforma „compromisul” în ceva benefic atâta timp cât ne respectăm atât rădăcinile cât și țara care ne-a adoptat.

22/8/2016 23:31:53

Va multumesc frumos pt gandurile bune,si pt timpul acordat,si pt indrumarea dvs. care mi a placut foarte mult . Aveti perfecta dreptate,感謝の気持ちを持ち続けないと. Mi ar placea sa asist si eu la o activitate desfasurata de dvs,o sa urmaresc cand veti organiza in Tokyo. Va doresc multa energie,faceti niste lucruri extraordinare,era nevoie de cineva ca dvs.

Jenna Stuart link

24/5/2022 04:56:28

I enjjoyed reading your post

Eu unde mor?

返信を残す

Hai acasă!

Despre mine

ARHIVE

営業時間のご案内

サイトメニュー

繋がろう

MENIU SITE

CONTACT

POVESTEA MEA

ALCOOLUL ÎN JAPONIA

DREPTURI DE AUTOR

SITE MENU

LET'S CONNECT

MY STORY

COPYRIGHT

LEGAL AGE IN JAPAN