Spionajul, bulgării și exporturile (1)

PARTEA I - Poveştile

Înainte de a vă vorbi despre spionajul internaţional de tip “bulgăre de zăpadă” şi de rolul acestuia în promovarea exporturilor unei ţări, vă voi spune povestea bunului meu sfetnic si prieten, dl Philippe. Dl Philippe este francez. Locuieşte în Japonia de peste 30 de ani. Acum este un promotor deosebit de important al Franţei în Japonia. 

Iniţial dumnealui nu a venit în Japonia pentru a promova Franţa ci pentru a-si dezvolta propria afacere. A lucrat cu Dom Pérignon încă de pe vremea când faimoasa şampanie nu îşi făcuse prea    mult loc pe piaţa niponă. Dl Philippe însă nu s-a lăsat descurajat de dragostea japonezilor pentru vinul din orez (nihonshu) şi ţuica din cartofi dulci (shochu) şi a început de jos. Marele Dom Pérignon a început de jos! De ce? Pentru că altfel nu se poate. Pentru că ai nevoie de mai mult de o generaţie pentru a crea ceva de durată. Iar dl Philippe şi-a luat rolul de pionier în serios. A început să predea bucătărie franceză. Era consultant la restaurante japoneze şi le dădea sfaturi despre ce şi cum să pună pe meniuri. După ce lega relaţii de încredere suficient de strânse încerca cu modestie să recomande restaurantelor respective să introducă pe meniu şi Dom Pérignon. Evident, managerii (la vremea respectivă majoritatea restaurantelor japoneze nu aveau încă sommelieri) introduceau licoarea franceză pe meniu dar motivul pentru care o faceau nu era neapărat licoarea în sine ci pentru că le era drag de dl Philippe. A fost cel mai greu până a vândut prima sticlă. În primul an nu a vândut decât câteva zeci de sticle. În al doilea an a continuat însă promovarea pas cu pas. Majoritatea clienţilor cumpărau între 2 şi 6 sticle pe lună. A continuat aşa ani de zile. Între timp, dl Philippe ajutase atât de multe restaurante japoneze încât devenise celebru. S-a aflat faptul că dumnealui recomandă Dom Pérignon şi piaţa a continuat să crească. Nu a explodat, nu au crescut vânzările spectaculos şi nu s-a îmbogăţit nimeni brusc. Dar Dom Pérignon era pe meniurile celor mai cunoscute restaurante din Tokyo şi cu foarte mici şanse să mai fie vreodată scos de pe meniurile respective. În perioada următoare dl Philippe a primit rangul de Ambasador oficial al brandului Dom Pérignon în Japonia. Acum este cavaler al regiunii Champagne, cavaler al regiunii Calvados şi preşedinte al Asociaţiei Calvados din Japonia.

Ani de zile însă dl Philippe a fost plătit de către Dom Pérignon pentru munca de promovare pe care a facut-o fără ca Dom Pérignon să aibă vreun profit şi fără ca dl Philippe să se îmbogăţească. Şi atunci, ce anume l-a motivat pe dl Philippe să facă această muncă titanică pentru o perioadă atât de îndelungată? Deşi iniţial venise să îşi dezvolte propria afacere a ajuns în prezent unul dintre cei mai mari promovatori ai Franţei în Japonia. De ce? Ce anume l-a motivat să îşi promoveze ţara cu atâta ardoare? Dl Philippe este şi în ziua de azi o persoană particulară, fără nicio legătură oficială cu statul francez. Totuşi, legătura este acolo şi este mai strânsă decât vă puteţi imagina.

Deşi dl Philippe nu era angajat al statului, statul francez a fost de la bun început foarte interesat de activitatea dumnealui în Japonia. Prin serviciile deosebite pe care dl Philippe le-a adus Franţei în mod indirect, a fost considerat asemenea unui agent (ne)secret implicat în promovarea intereselor Franţei în lume. Un "spion liber" care nu trebuie plătit din bugetul de stat dar care aduce Franţei beneficii extraordinare. Iar statul francez pare să fie foarte conştient şi foarte sensibil la acest aspect.

Ambasada Franţei a fost dintotdeauna în strânsă legatură cu dl Philippe. Dl Philippe nu primeşte bani de la statul francez, insă ocazional este invitat la dineuri de către ambasadorul francez şi este promovat, vorbit de bine şi recomandat ori de câte ori este posibil acest lucru. Şi un lucru foarte important pentru dl Philippe ca om şi ca cetăţean francez, a primit nenumărate medalii şi diplome de onoare, unele de la Ministerul Agriculturii, unele de la Ministerul Afacerilor Externe, unele de la Ambasada Franţei. Atenţie însă, statul francez nu îi dă medalii d-lui Philippe pentru că îi e drag de dumnealui. Îi dă medalii pentru că ştie că un om ambiţios, mândru şi patriot ca dl Philippe va fi deosebit de onorat să îşi pună diplomele şi medaliile pe peretele din sufragerie. Şi odată ce toate aceste recunoaşteri oficiale ajung pe peretele din sufrageria d-lui Philippe, vor fi văzute şi admirate de familia, prietenii şi clienţii dumnealui. Dl Philippe devine un adevărat cavaler al Franţei şi se naşte un simţ al datoriei de care nu mai poate uita niciodată. Odată ce diploma a ajuns pe perete, dl Philippe trebuie să continue să se comporte la fel, adică sa promoveze Franţa şi produsele franţuzeşti ca şi până acum. Sentimentul de onoare şi mândrie este mai puternic decât oricând şi nu mai poate da înapoi. Trebuie să işi păstreze imaginea de cavaler al Franţei indiferent ce s-ar întâmpla. Chiar dacă un producător de vin din Chille ii propune d-lui Philippe triplul salariului pe care îl primeşte acum, dl Philippe nu poate accepta. Este legat de Franţa la un nivel la care nu mai are încotro. Ce va spune Excelenta Sa, ambasadorul Franţei dacă renunţă la Franţa şi incepe sa promoveze vinul din Chile pentru bani? Ce va spune familia? Ce vor spune prietenii care i-au admirat diplomele şi l-au felicitat pentru acestea? Ce credibilitatea va mai avea  în ochii clienţilor dumnealui? Prin recunoaşterea primită de statul francez, dl Philippe rămâne cu datoria morală de a nu dezamăgi pe cei care i-au recunoscut meritele. Iar statul francez se foloseşte de dl Philippe într-un mod genial. Dl Philippe a devenit rob al statului dar este un rol pe care şi-l asumă cu toată fericirea de francez mândru ce este.

Am înţeles faptul că Philippe este important pentru ambasada Franţei. Acum mă întreb cât costa statul francez o diplomă? Un Euro? Doi Euro? Zece Euro? Cât îl costă pe Excelenta Sa, Domnul Ambasador al Frantei in Tokyo să isi petreaca din când în când cateva minute cu dl Philippe? Il costă câţiva euro, şi câteva minute din timpul dumnealui. Dar cei câţiva euro şi cele câteva minute îl fac pe dl Philippe să fie mândru că este francez, să fie motivat şi să promoveze Franţa cu tot sufletul şi cu toată dragostea. Şi când există dragoste în ceea ce faci lucrurile pot atinge înălţimi nebănuite. Dl Philippe promovează cu toată dragostea mâncarea franţuzească de treizeci de ani. Popularitatea bucătăriei franceze duce la un număr mare de restaurante cu specific francez care mai departe duce la creşterea importului de băuturi sau ingrediente franceze, lucru care aduce Franţa în viaţa de zi cu zi a japonezilor, lucru care duce la dorinţa de a vedea Franţa, lucru care duce la turism, lucru care duce din nou la dorinţa de a consuma bunuri produse în Franţa, că nu-i aşa, omul a fost acolo. Şi ne întoarcem de unde am plecat, la una dintre cheile principale ale succesului francez în Japonia: un om mandru pe nume Philippe.

Francezii sunt constienţi de necesitatea recrutării spionilor liberi care lucrează pentru ţara lor cu pasiune şi dragoste. Franţa are mulţi spioni liberi gen dl Philippe în toate ţările din lume. Excelenta Sa, ambasadorul francez din Tokyo nu poate promova Franţa in mod direct si sustinut pentru ca mandatul dumnealui se termină în patru ani. Patru ani sunt prea putini pentru construirea unor relaţii profunde, care sa treaca de politeturile de suprafata. Ambasadorul Franţei promovează oamenii care promovează Franţa. Le ofera  medalii şi diplome, discută cu ei şi leagă relaţii de prietenie. Adună informaţii de la aceştia şi le duce acasă. Informaţii despre oameni. Informaţii şi idei bune, pozitive şi constructive. Dl Philippe este mândru de originea sa, îşi iubeşte ţara, iar bulgărele mic pe care l-a făcut acum 30 de ani când a venit în Japonia a fost primit cu braţele deschise, i s-a dat avânt iar acum este un bulgare mare, de nestăvilit. Este un adevarat agent (ne)secret al Franţei, mândru, eficient şi răsplătit moral de către patria sa.

Vestea buna este ca avem şi noi Philippii şi Philippele noastre în Japonia. Îl avem pe Dl George Moise, un om care a scris o carte surpinzătoare prin modul de redare al experienţelor dumnealui din Japonia. O carte altfel, cum nu am citit până acum şi care a adus Japonia mai aproape de noi. Avem o D-na Cristina Prisacariu, care organizează expoziţii de artă românească prin Japonia pe cont propriu şi al cărei nume poate inca nu este cunoscut în cadrul Ambasadei României la Tokyo. O avem şi pe d-na Valentina Prisacariu care de câţiva ani vizitează diferite şcoli din prefectura Aichi pentru a face prezentări despre România. Le avem pe Melinda Nagy, Georgiana Ota şi Văduva Mariana, femei minunate care promovează cultura gastronomică românească în Japonia, deci au început în acelaşi domeniu cu dl Philippe. Puteau să facă orice altceva însă au ales să facă lucruri legate de România, şi doar dumnealor ştiu cât poate fi de greu să promovezi mâncarea unei ţări pe care majoritatea japonezilor nu o găsesc pe hartă. Avem si japonezi care ne invata cultura si limba, fiind adevarati ambasadori ai Romaniei. Si, din fericire, avem si o ambasada mult mai activa si mai deschisa decat am crezut ca este. Desi am trait mult timp sub impresia cu tot ce este legat de stat este negru, incet incet realizez ca nu este chiar asa. Cu cu toate lipsurile care sunt, eforturi se fac pe toate planurile. Pentru ca Philippii şi Philippele noastre sa creasca asemenea colegului meu francez e nevoie poate de putin mai multa comunicare si recunoastere reciproca, dar cred ca suntem pe drumul cel bun. Acesti Philippi si Philippe sunt pilonii centrali a ceea ce va fi prezenta romaneasca in Japonia peste 30 de ani. Ii felicit si le doresc LA BULGARI MARI!

Un sfârşit de săptămână plăcut!

PS: pentru cei care au citit versiunea veche a articolului, le datorez o explicatie. Schimbarile facute se datoreaza faptului ca dupa postarea primei variante, am avut o discutie interesanta cu un om care mi-a dat o picatura din experienta si intelepciunea lui. O picatura care m-a facut sa realizez ca prejudecatile bazate pe experiente trecute nu isi au nici locul si nici rostul. Am fost profund rusinat de propria-mi ignoranta si de micimea cu care am abordat lucrurile. Nu pot decat sa multumesc acelui om pentru vorbele sale intelepte si sa continui ceea ce am inceput alaturi de Philippi şi Philippe.