Tutuiala japoneză

Mă întorc în România cu mare drag de trei sau patru ori pe an. Deși dorul de casă a rămas, anumite lucruri le-am uitat și când mă lovesc de ele parcă simt un fel de mâncărime pe care nu știu cum să mi-o scarpin de pe suflet. 

Unul dintre lucrurile cauzatoare de “mâncărime” este tutuiala. Oameni care nu mă cunosc se încăpățânează să mă tutuiască. Nu toți dar mulți. Așa, din prima. Fără să știe cum mă cheamă, fără să știe de unde vin, unde merg sau ce fac acolo.  Ce să mai zic de cei care mă cunosc doar din vedere. Mă tutuiesc de parcă am copilărit împreună, chiar dacă mi-au uitat numele. Și nu mă pot abține să încerc să găsesc explicații la acest fenomen care pentru mine este uneori stânjenitor. Din ce perspectivă să privesc tutuiala la români? Să consider că suntem un popor cordial, sociabil, dezinhibat sau un popor care nu cunoaște noțiuni de politețe elementară? Din ce punct de vedere să privesc tutuiala?

Adevărul e că motivele pentru care românii se tutuiesc cu atât de multă dezinvoltură nu sunt tocmai de ușor de analizat.  Dacă nu mă înșală memoria, părinții mei nu mă lăsau să tutuiesc pe nimeni pentru că nu era „frumos”. Mai mult, același lucru l-am învățat parcă și la școală. Îmi permit să deduc că majoritatea dintre noi am fost învățați că este frumos să spui „Dumneavoastră” și nu este frumos să spui „Tu!” sau și mai rău, „Bă!”. Și atunci ce s-a întâmplat? De unde această dragoste excesivă pentru o cordialitate care de cele mai multe ori nu își are locul? De ce ținem morțiș să renunțăm atât de ușor la o exprimare politicoasă? Democrație prost înțeleasă? Nevoia de sociabilitate? Sau obișnuit fiind cu „politețea excesivă” (cum o numesc mulți dintre compatrioții mei) a japonezilor, să fi devenit eu hipersensibil și realitatea să nu fie chiar așa cum o percep?

Trăiesc în Japonia de 14 ani și încă nu îndrăznesc să afirm că știu totul despre politețea niponă. Dar știu că nu prea se tutuiesc. Tutuiala este la fel de rară ca prieteniile adevărate. Au în schimb nenumărate forme de politețe. Nu le enumăr pe toate pentru că le-au enumerat deja atât de mulți înaintea mea. Voi vorbi totuși despre importanța politeții și modul în care aceasta este exprimată pe insulele nipone. Majoritatea japonezilor sunt politicoși în vorbire față de toți cei din jur. Termenul de „san” (un sufix de politețe adăugat la numele persoanei căreia te adresezi) este nelipsit. Nu numai ca subalternii se adresează superiorilor cu „san” dar și superiorii se adresează subalternilor tot cu „san”. Respectul este reciproc și omniprezent. „San” se foloseste și între colegi de aceeași vârstă și același rang. Tot „san” se folosește pentru oamenii pe care abia i-ai cunoscut. Nu se folosește când vorbești despre tine însuți deoarece nu se cade să îți dai singur importanță. Nu se folosește „san” nici când vorbești unui client despre un coleg de muncă sau despre un membru al propriei familii. Apoi se folosește termenul de „sama” care este mai politicos decât „san” si se folosește când te adresezi sau vorbești despre clienți sau oameni foarte importanți. Adresarea politicoasă nu este uitată nici în cazul copiilor când se folosește „chan” pentru fetițe și bebeluși de ambele sexe sau „kun” pentru băieți. „Chan” este ceva drăguț și aduce a diminutiv. Adică dacă spui „Vasile chan” sună a „Vasilică”. Totuși, cu toată drăgălășenia lui, „chan” ramane un sufix de politețe. Este nepoliticos chiar și când te adresezi copiilor să spui doar numele fără să adaugi un „chan” sau un „kun”. Se face excepție de la regulă când este vorba de proprii copii, când nu este ciudat dacă nu folosești „chan” sau „kun”. Nici nu mai vorbesc de termenii umili care în loc să îl urce pe interlocutor cu o treaptă mai sus decât tine, te coboară pe tine cu o treaptă sub el. Politețea în Japonia este la ea acasă. Unii (străinii în general) spun că această politețe este exagerată și că preferă un stil mai liber de exprimare în care să se poată tutui în voie cu oamenii din jur. Eu sunt totuși de părere ca sistemul japonez este mai aproape de normalitate. De ce? Pentru că dreptul la tutuială trebuie câștigat. La tutuială trebuie să ajungi parcurgând mai multe etape în relațiile interumane, care să ducă la încredere și respect reciproc. Abia când ai ajuns acolo tutuiala devine o formă de comunicare sublimă și bine-meritată. Cred că tutuiala trebuie să fie prețuită tocmai pentru faptul că nu o faci cu toată lumea. Tutuiala în comunicare intervine când relația dintre doi oameni este profundă și există o afinitate reciprocă. Dacă intervine altfel am impresia că nu este decât o dovadă de lipsă de bun-simț sau cel puțin o foarte proastă înțelegere a cordialității. În Japonia tutuiala nu se folosește la întâmplare sau cu indiferență. Spațiul dintre oameni este bine definit și ierarhiile bine înțelese. Prin folosirea formulelor de politețe nuanțele comunicării devin mai bogate și chiar când există tensiuni vizibile între doi interlocutori, conflictul este diminuat prin evitarea tutuielii.

Dacă tutuiala este folosită necorespunzător, în loc ca aceasta să îi apropie pe oameni, are tocmai un efect invers ducând la abrubtizarea și înăsprirea comunicării. Iar dacă tutuiala este excesivă și nediscriminatorie atunci toți oamenii devin la fel de (ne)importanți, la fel de (in)vizibili, la fel de (i)relevanți și parcă nu are farmec.