Blackthorne

Foarte mulți dintre noi am citit în tinerețe Shogun, de James Clawell și cunoaștem povestea căpitanului John Blackthorne, o poveste care, mie cel puțin, mi-a alimentat ani la rând fascinația avută pentru arhipelagul nipon. Îmi amintesc de călătoria lui Blackthorne în Japonia aceea medievală, felul în care a descoperit-o și în care s-a îndrăgostit progresiv și ireversibil de tot ce a găsit acolo. Chiar și după ce a pierdut-o pe Mariko, tot acolo a rămas, abandonând în totalitate ideea de acasă. A lăsat totul, absolut totul în urmă. Chiar și pe el însuși. Își găsise un nou acasă, trecutul devenind din ce in ce mai vag, învăluit în ceața uitării. Și de câte ori nu mi-am imaginat că într-o bună zi voi cunoaște și eu un astfel de destin. 

După mulți ani, poate prea mulți, m-am trezit într-o Japonie puțin mai altfel, diferită de cea a lui Blackthorne. Devorată de un consumerism ieșit din comun, centrată prea mult pe rațiune și prea puțin pe suflet, cu suprafețe strălucitoare și adâncimi întunecate sau, uneori, inexistente, cu lucruri care merg enervant de bine și de eficient, în care trebuie să ai nota zece până în cele mai mici detalii, în care totul, absolut totul pare făcut din plastic și în care trebuie să plătești cu o bucățică din propria viață pentru fiecare gură de apă sau de aer. O mașinărie perfectă dar fără izvoare de apă vie. Poate e doar percepția mea dată peste cap de umezeala verii sau poate că ceva mă împinge cu o forță misterioasă spre a vedea lucrurile în acest fel. 

Călătoria de anul acesta în România mi-a restructurat întreaga ordine a lucrurilor interioare. În cei optsprezece ani de căutări în arhipelagul nipon nu am reușit să găsesc nici măcar o mică parte a profunzimii pe care o căutam. Poate că este acolo dar nu am reușit să o găsesc. Poate că e vina mea. Cert este că am crezut în existența ei cu tărie, ani de-a rândul. Am făcut greșeală după greșeală, unele mici și nesemnificative, unele enorme, am încercat toate lucrurile care puteau fi încercate și, deși încărcat până la refuz cu miliarde de lucruri mici, simt în continuare un gol aproape apocaliptic într-un suflet care are nevoie să fie umplut cu ceva. Cu ceva mai simplu, cu ceva ce nu are neapărat suprafață dar are adâncime. Ceva ca un cer plin de stele, ceva ca pământul reavăn după ploaie, ceva ca o mână îmbrăcată nu cu diamante ci cu mângâierea altei mâini, ceva ca o dragoste tandră, caldă și neegoistă. 

Sufletul meu tânjește negreșit după o călătorie înapoi, după o redescoperire a rădăcinilor, o întoarcere a lui Blackthorne pe un tărâm care mai păstrează taine vechi, pământ roditor, viță de vie, izvoare curate și oameni profunzi, cu lumină în ochi.