România viticolă în literatura internațională

　Daniel BERES
​　2021.04.26

The World Atlas of Wine

The World Atlas of Wine

The World Atlas of Wine, cea mai nouă ediție. Autori, Hugh Johnson și Jancis Robinson. Mi-a ajuns acum 2 săptămâni, după lungi așteptări.

Primul lucru pe care l-am căutat a fost, desigur, capitolul despre România. Am început să răsfoiesc cu sete atlasul imens până am ajuns la capitolul dedicat nouă. Nu am fost foarte mirat de spațiul infim acordat României. Cu asta eram deja obișnuit din alte publicații internaționale. Mi-am spus cu optimism că ceea ce contează este calitatea, nu cantitatea, și am început să citesc.

Am citit încet și cu grijă fiecare cuvânt, fiecare rând, fiecare paragraf, ca și cum aș fi încercat să memorez totul la prima citire. Să nu îmi scape nimic.

Dar, după ce am parcurs prima pagină, mi-a venit să plâng. 

Sovietic? Ilegal? Prea dulce?

Cuvinte cu conotație negativă și cu impact masiv asupra subconștientului cititorului sunt folosite fără nicio reținere. Cuvântul „sovietic” este folosit de mai multe ori. Alte cuvinte precum „ilegal” aleargă nestingerite printre rânduri. În ceea ce privește vinul românesc, adjectivele „sweet” și „too sweet” ies în față, cititorul neavând nicio șansă să rămână cu o impresie generală bună.  

Cele mai bune crame ale României nu sunt „very well managed” ci „relativelly well managed”, adică un fel de așa-și-așa englezesc, mai politicos. Iar cei care mai fac câte-un vin de doamne-ajută prin România, sunt musai toți străini.

Sunt și lucruri pozitive prezentate dar post-gustul lecturii îmi cam rămâne amar. 

---

În psihologia umană, din păcate, cuvintele negative au impact mai mare decât cele pozitive. Descrierile negative rămân înrădăcinate în creierul nostru mult mai ușor. Eu unul, după ce am citit întregul capitol rezervat României, dacă mi-ar fi cerut cineva să descriu România în 5 secunde, bazat exclusiv pe ce am citit în acest atlas, aș fi spus ceva de genul: Ăăăăă, românii sunt …. ăăăăă, sovietici cu vinuri ilegale….?!

În nici un caz nu mă pot numi expert în materie. Nu mă autonumesc expert, și nici nu mă încearcă absolut niciun fel de mândrie când cineva mă laudă mai mult decât merit. Știu foarte bine ce pot și ce nu. Mai am enorm de multe de învățat și cu cât învăț mai mult, cu atât îmi dau seama cât de puține știu de fapt. Cu ajutorul cărților, profesorilor și prietenilor care știu mai multe decât mine, încerc în fiecare zi să fiu puțin mai bun decât ieri. Dar, cu toată micimea mea, cred că îmi pot permite liniștit să spun că ceva nu este în regulă cu felul în care industria actuală a vinului românesc este privită în publicațiile internaționale.

Asta este o problemă foarte serioasă pentru noi, ca țară producătoare de vin. De ce? Pentru că acest atlas este printre cele mai vândute, dacă nu chiar cea mai vândută publicație de profil din lume, iar cititorii iau de bună informația conținută în aceste pagini. Putem pune liniștiți egal între ce scrie aici și percepția consumatorului internațional. 

Ce au cu noi?

Eu nu văd România viticolă în același fel cum este văzută de autorii acestui atlas. Nici nu spun că în România curge lapte și miere și nici că suntem cei mai buni și cei mai frumoși. Nu suntem. Dar, avem multe lucruri bune care merită scoase în față. O explozie de crame noi, moderne, crame vechi care se reinventează, cresc și se îmbunătățesc pe zi ce trece, soiuri de struguri cu un potențial enorm (cum ar fi Negru de Drăgășani, Novac, Feteasca Neagră sau Feteasca Regală), tehnologii de ultimă oră și o varietate de stiluri, arome și gusturi care, pe mine cel puțin, mă încântă enorm. 

Trecând peste șocul inițial, am citit  și capitolele dedicate celorlalte țări. Am observat că tonul autorilor nu este la fel pentru toată lumea. De descrieri exigente (care nu par a fi bazate neapărat pe o documentare serioasă), presărate de cuvinte cu conotație negativă, au parte doar țările din Estul Europei.

Discursul autorilor este total diferit când vine vorba de țările din vestul Europei sau din lumea nouă. Austria este descrisă la superlativ. Nici măcar o nuanță firavă de negativitate. Germania la fel: lapte și miere! Chiar și lucrurile care în mod normal ar trebui să fie considerate negative sau cel puțin neutre, sunt îmbrăcate în haine strălucitoare. Prin tot vestul Europei câinii umblă cu colaci în coadă, și totul este de la perfect în sus. Chiar și în Anglia (!?), cramele nu mai sunt așa-și-așa, ca cele din România ci sunt „run with real professionalism”. Toată lumea asta largă a vinului este minunată. Toată, în afară de țările est-europene. 

Pe măsură ce citeam simțean din ce în ce mai mult că ni se face o mare nedreptate. Primul impuls a fost să îmi pun întrebări de genul: da' cât timp au petrecut dom-le oamenii ăștia în România, ca să știe despre ce vorbesc? De ce România nu are parte de superlative în timp ce alte țări par să le merite pe toate? De ce la noi nu se pune accent pe lucrurile bune iar cele negative sunt evidențiate? Ce au cu noi? 

Vina este a noastră

Din fericire după câteva ore m-am mai răcorit și am revenit cât de cât cu picioarele pe pământ pentru a constata singurul lucru de bun simț care poate fi constatat: vina este cel mai probabil... a noastră.

Cel mai ușor lucru este să spunem că au străinii ceva cu noi și să ne complacem în această idee ridicolă. Dar nu, străinii nu au nimic cu noi. Autorii acestui atlas nu încearcă să ne îngroape. Ei scriu doar ce știu. Se bazează pe informația pe care o au la îndemână. Aceeași informație veche și expirată pe care o pasează de la unul la celălalt mai toți criticii și autorii din acest domeniu. De la gentleman-ul Hugh Johnson până la răuvoitorul (ca să nu spun cuvinte mai grele!!!) Jules Gaubert-Turpin; de la subtila Jancis Robinson până la prost-informatul John Hudelson, cam toți își pasează unii altora informații vechi, neverificate și din păcate stereotipice. Excepția de la această regulă o face poate doar Caroline Gilby MW. 

Informația pe care o găsim la nivel internațional despre România viticolă este infimă, comparativ cu celelalte țări. Și nu mă refer doar la faptul că stăm mai prost decât alții la partea de marketing. Stăm chiar mai prost la ceva extrem de important și anume la scris. 

Românii fac vin cel puțin de pe vremea dacilor încoace. Sunt foarte multe voci care spun că vinul pe meleagurile noastre este pre-dacic și că ar avea rădăcinile prin cultura Cucuteni. Se vehiculează multe cifre și există indicii că vinul a făcut parte din cultura acestor locuri de mai bine de 6,000 de ani. Problema este că în toată istoria aceasta care se pierde în negura timpurilor, nu prea am fost în stare să scriem mai nimic. Tocmai de asta se cam pierde totul în negura timpurilor când vine vorba de noi. Toată lumea a făcut, a băut, a vorbit, și tot ce știm este balada Miorița transmisă pe cale orală că la scris nu s-a prea înghesuit nimeni. 

Ei bine, în Europa de Vest lucrurile au stat altfel. Chiar și în lumea nouă lucrurile stau altfel. Cu o istorie a vinului incomparabil mai scurtă decât a noastră, țări precum Australia, SUA, Chile, Canada sau Japonia (da, Japonia!!!) au publicat incomparabil mai multe cărți despre viticultura și vinurile lor. Și-au scos în evidență cele mai bune aspecte și le-au făcut accesibile lumii întregi într-un mod sistematic și continuu. 

Unde sunt publicațiile noastre? 

Lucrurile se mișcă și în industria vinului românesc. Și-au făcut apariția bloggeri, influenceri și fete frumoase care promovează mariajului dintre vin și corpurile lor mlădioase pe instagram sau facebook. Sunt lucruri benefice și pot acapara atenția mai multor categorii de public. În niciun caz nu le neg importanța și rolul. Problema este că toate țările producătoare de vin au bloggeri și fete frumoase. Din Australia până în Ucraina și din Chile până în Maroc, instagramul este plin de influenceri. Îmi imaginez că efectele sunt pozitive dar, din păcate, sunt mult prea mici și se pierd cu ușurință în oceanul social media. 

În lumea profesiniștilor, lumea reală care influențează cu adevărat mersul lucrurilor, lucrările de amploare, documentate cu seriozitate, sunt hotărâtoare. De autori de astfel de lucrări ducem lipsă. Și numai ei pot reprezenta România viticolă în lume. Ducem lipsă de astfel de elite. Atât publicul larg amator de vinuri cât și autorii străini care ar putea fi interesați de vinul românesc se lovesc de aceleași eterne bariere: lipsa de informație. Nu avem dicționare ampelografice, nu avem hărți viticole și nu avem un atlas viticol. 

Lucrările care le avem nu sunt promovate și nu sunt disponibile. Un bun exemplu este lucrarea Cramele din Romania prezentată pe site-ul ONVPV. Pare că există (nu se știe sigur!) dar este imposibil de achiziționat iar e-mail-urile trimise căntre ONVPV pentru a cere informații despre carte rămân fără răspuns. 

Nici statul nu prea se implică în promovarea viticulturii românești, dovadă fiind însuși stimabilul ministru al agriculturii care a declarat public că nu se pricepe la vin și le-a arătat viticultorilor români cât de tare îi pasă de ei, aici. Toate acestea în condițiile în care România este totuși o țară viticolă. 

Conlcuzia

Concluzia mea este simplă. Ca să se scrie despre noi în publicațiile internaționale așa cum ne-am dori, trebuie prima dată să știm să scriem noi despre noi. Numai cu informații de calitate, corecte, bine structurate și nu în ultimul rând ușor accesibile oricui le caută, putem avea pretenția unui loc mai bun în lucrări precum ​The World Atlas of Wine. ​​​​​​Până atunci, în ochii lumii, vom râmâne sovietici cu vinuri ilegale, iar lucrurile bune care se întâmplă în industria vinului românesc vor ajunge extrem de greu la publicul internațional.