​Timpul

Nu îmi este frică de nimic, în afară de timp. Nici de greșeli, nici de boli, nici chiar de moarte. Mi-e frică doar de timp și de propria inaptitudine de a folosi în cel mai bun mod cu putiință timpul care mi-a fost dat. ​

Timpul este în cantitate limitată și indiferent de câte calități avem sau de cât de bogați suntem, timp nu putem cumpăra sau împrumuta de nicăieri. Când se termină timpul care ne-a fost dat pe acest pământ, se termină pur și simplu. 

Nu, nu putem cumpăra timp. Și nici nu îl putem vinde. Dar, paradoxal, se pare că îl putem dărui. Din ghemul timpului care se face pe zi ce trece tot mai mic, avem posibilitatea să dăruim porțiuni mai mari sau mai mici. Le dăruim pasiunilor noastre. Le dăruim iubirilor noastre. A-ți petrece un minut, o oră, o zi, cu un om care îți este drag înseamnă că de fapt omul acela îți dăriuește cel mai de preț dar din lume: îți dăruiește din timpul lui. Iar tu, îi dăruiești la rându-ți din timpul tău. Ce poate fi mai presus decât timpul? Nu este oare timpul cel mai de preț dar care ne-a fost dat și pe care îl putem redărui?

Ce-ar fi dacă, am presupune prin reducere la absurd, că timpul este de fapt iubire? Ar însemna că atunci când dăruim timp, dăruim de fapt... iubire? Ar însemna că irosirea timpului este printre cele mai mari păcate ale omenirii? Mie nu îmi sună absurd deloc. 

​Îți mulțumesc pentru timp.